O sa-mi spuneţi: Iară unu’ de pe-afară, care-a venit în vacanţă în Romania… un muzeu al kitsch-ului de 237500kmp.
Nea… Locaţia exactă n-o pot indica din respect pentru câţiva membri ai familiei, vecini şi (până una alta)buni prieteni cu proprietarii. Şi cum nici poze n-am făcut din lipsă de baterii în aparat, o să încerc o descriere scurtă şi colorată, ca o poză de la mare, in braţe la tăticu’, cu o mână pe puţulica goală şi cealaltă pe cocoaşa cămilei.
Uliţă de ţară prăfuită, presărată cu baligi. Case mari, săseşti, cam dărăpănate… primii proprietari au plecat acum ani mulţi în RFG… ăştia mai noi n-au bani ori vreme sa le poarte de grija. Una singură bate la ochi, ca o cucoană grasă, venită la înmormântare îmbrăcată în verde cu panglicuţe roşii.
În faţa porţii, un pod din beton cu balustrada vopsita in alb şi roşu. Curtea lungă, plină de flori iar printre flori pitici. De peretele principal e lipit un blazon semn că stăpânul, jandarm de meserie e mare fan Steaua. Mă lămuresc îndată ce-i şi cu piticii, unsprezece la număr: are omul nu numai blazon ca la stadion dar si echipa. Fiindcă piticii poartă tricouri cu tot dichisul, inclusiv nume scris pe spate: DICĂ, NICOLIŢĂ, RĂDOI… Deşi nu mă pricep la fotbal cu greu ma abţin şi nu-l întreb dacă:
- are şi rezerve? Sigur are… banca tehnică-i în beci.
- are lotul la zi după ultimele schimbări operate de Hagi, proaspăt antrenor? Aici e mai complicat: Cred că posesori de echipe de fotbal din pitici de grădină mai există in lume, şi ăştia schimbă piticii între ei precum cluburile jucătorii. Performanţa se măsoara în acurateţea cu care reuşesc să reproducă echipa de-un sezon de la cutare sau cutare club. Şi am putea extrapola conceptul la alte sporturi… poate altădată.
- n-are cumva şi doi pitici aroganţi, tembeli şi fonfi în costume Armani, unul slab şi altul buhăit? Trebuie ca nu erau acasa. Jiji dădea interviu la TVR la “Profesioniştii” iar pe Meme l-a dat unui coleg de pluton care clonează în ceramică altă echipă… În alt sat, probabil, altfel l-am fi auzit înjurând prin vecini.
În casă… hmmm… pun pariu pe ce vreţi că atâtea bibelouri la un loc gasiţi numai la fabrica de bibelouri… Tot atlasu’ zoologic în porţelan văpsit, sticlă sau pluş. Hai că am exagerat. N-avea pureci, tapir sau crocodil de porţelan. In schimb avea câini. De toate rasele, culorile si marimile. De la căţeluşi debili cu ochelari - aliniaţi frumos pe scara interioara: unu alb în dreapta, unu maro in stânga pe-o treapta, şi invers pe treapta următoare cu mici variaţiuni alb-maro-negru - până la St. Bernard-ul cât un viţel intr-o camera la etaj. Ăsta din urmă, recunosc, arăta adevărat rău. Câteva secunde ne-a stat pulsu-n loc la gândul ca vine să ne inghită sau măcar să se gudure pe lângă noi până ne umple gleznele de bale. Uffffff, am scăpat, e din pluş. “L-am primit cadou de la soţul meu. Că aşa suntem noi, ne facem cadouri drăguţe de ziua noastră” curse mierea pe buzele laborantei. E clar: de atâta privit ştirile de la 5, femeia are impresia că şi la aniversări restul omenirii scoate ochi, sparge capete şi sodomizeaza şi ca jandarmul ei a rămas singurul suflet nobil de pe planetă… uite ce cadouri frumoase îi face…
Ma gândesc că doamna dacă ar vrea, ar putea exploata un concept nou: bibeloteca cu împrumut. Are destui semeni cu scări de valori indoielnice, priorităţi aiurea ori lipsiţi de mijloace materiale (lucrează în învăţământ) şi le-ar putea împrumuta câte un animăluţ încremenit. Aşa… la ocazii… o cununie, un parastas, un botez, când trece părintele cu Boboteaza, vin viitorii cuscri pe vedere sau aniversează naşterea odraslei… asta din urmă fără spart capete, scos ochi şi sodomie. Plata după om, numerar ori în natură că “doară la tăţi ni-i greu”.
Lipseau de acolo nişte elemente clasice:
- carpetele cu Răpirea din serai, Sania atacată de lupi, Vânătorul în pădure sau câini jucând biliard
- telefonul în forma de motocicletă sau halbă de bere
- turnuleţul ori ştiuca din sticlă colorată cu instalaţie electrică
- icoana cu Maica Domnului, Made in Indonesia, cu aureola din led-uri multicolore
Ori muzeul nu-i complet ori aveam totuşi de-a face cu nişte erudiţi. Analogia mai la îndemână mi-o dau turiştii la Paris (nu doar românii) care atunci când merg la muzeu se împart in două haite: ăia care n-au călcat în viaţa lor într-un muzeu şi care merg vioi la Louvre că-i cel mai mare si “dacă-l vezi e ca şi cum le-ai fi văzut pe toate” şi cei cărora părinţii le-au cumpărat cândva un album de artă, sau care merg cu clasa la muzeu şi abia pe urma la bere. Ăştia îi dispreţuiesc pe primii şi fac coadă smeriţi la Orsay.
La fel şi oamenii mei, laboranta şi jandarmul, sunt oleacă educaţi, iubesc lumea în simplitatea şi puritatea ei (şi-a lor) şi nu-şi anină prin casă toate măgăriile. Doar pe cele drăguţe. “Că bani avem, da’ noi am vrut să fie simplu.”
Mai sunteţi aici? Urmează cireaşa de pe tort. Coborâm scara interioară abia revenindu-ne dupa intâlnirea cu St. Bernard-ul când o aud pe laborantă: “Hai să vă fac puţină atmosferă.” Ma uit pe peretele din spate şi văd ceva… nici tablou că verdele arăta prea detergent Ariel, nici fotografie din acelaşi motiv, in plus era prea prost focalizată. Tanti apasă un buton şi minunea tehnicii prinde viaţă: arielul se transformă intr-o pădure splendidă iar pata alburie într-o cascadă frumos curgatoare. Numai o lipsă temporară de insipiraţie a putut-o face să nu aşeze bibeloul cu ursul panda lânga versiunea în plastic a habitatului lui naturel. Şi drăcia aia avea un difuzor lateral, care scotea un amestec de ciripit de păsărele, susur de izvoare (vai de prostata jandarmului) şi paraziţi din eter. Mi-a luat maul ca Lenin gospodinelor rusoaice când cu electrificarea. “Aşa-i că-i tare?”
Restul vizitei s-a scurs neinteresant, la un pahar de Frutti Fresh de pere în ghereta din ogradă, lângă carul cu boi în miniatură, diverse butoiaşe din lemn, viu colorate, un minunat cuptor de pâine cu două etaje şi inscripţia cu “Hanul din Ardeal”.
Era aşa un qui pro quo semitacit în care gazda ne credea muţi de admiraţie iar noi, săracii, eram muţi de nedumerire ori de frică să nu scăpăm vreo grosolănie, sa le jignim bunele intenţii sau, Doamne fereşte, sa ne punem prietenii comuni intr-o situaţie penibilă.
PS. Până la vară musai să găsesc un tapir sau un cracadil de porţelan să vezi ce bucurie le fac.
între Oradea şi Cluj, (asta dacă nu cumva stai într-un dop care începe prin Gilău şi se termină undeva dincolo de Feleac) îţi vine să sufoci cu pliantul de mai jos primul agent de circulaţie care-ţi taie calea. Sau pe ăla de la care-l primeşti odată cu un PV de contravenţie.
